Succinte considerații despre deblocarea procedurii de lichidare a bunurilor aflate sub sechestru penal ce aparțin societăților în insolvență – după decizia hp nr. 1/2020
6.05.2020 – Author: Peggy Suica-Neagu & Elena Triscariu
Numărul de insolvențe în România este, la momentul de față, semnificativ și, cel mai probabil, urmează a înregistra un trend ascendent având în vedere prognozele economice care prefigurează – pentru perioada următoare – o nouă recesiune economică.
La nivel național, legiuitorul român a procedat la adoptarea unor măsuri protecționiste pentru a veni în sprijinul mediului de afaceri și pentru a încerca cel puțin limitarea consecințelor economice negative apărute în contexul pandemiei COVID-19. Aceste măsuri sunt, desigur, de bun augur inclusiv din perspectiva intenției de limitare a creșterii numărului de insolvențe – ceea ce nu exclude de plano posibilitatea creșterii numărului de societăți care se vor vedea nevoite să apeleze sau care vor fi supuse unei astfel de proceduri.
Atenția noastră se îndreaptă în acest context către societățile aflate deja în impas, supuse procedurilor de insolvență – în care perspectivele de redresare economică sunt afectate, iar procedurile de lichidare adesea blocate de diverse incidente care afectează buna desfășurare a procedurii.
Din perspectiva incidentelor apărute în procedurile de lichidare, avem în vedere în mod special sechestrul penal înființat asupra bunurilor societăților în insolvență, sechestru care, de-a lungul timpului, „a reușit” să afecteze bunul mers al insolvențelor și să înfrângă două principii fundamentale ale procedurilor de insolvență: i. Asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri (art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă – în continuare ”Legea nr. 85/2014”) și ii. Valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor (art. 4 pct. 11 din Legea nr. 85/2014).
I. Măsurile asigurătorii instituite în procesul penal
În esență, în acord cu prevederile art. 249 din Codul de procedură penală (în continuare ”C.proc.pen.”)[i], măsurile asiguratorii se prezintă ca fiind acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.[ii]
Faţă de persoana juridică pot fi luate toate măsurile asigurătorii prevăzute de lege (sechestrul, notarea ipotecară şi poprirea), în toate cele patru scopuri menţionate la art. 249 C.proc.pen.
După cum rezultă chiar din denumirea dată prin lege, prin raportare la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, aceste măsuri procesuale au o funcție asigurătorie și nu reparatorie. Astfel cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție în Hotărârea prealabilă nr. 1/2020 pronunţată în dosarul nr. 1676/1/2019 (în continuare denumită “Decizia HP nr. 1/2020”)[iii], efectul măsurilor asigurătorii este, prin excelenţă, unul preventiv, acelaşi ca în cazul măsurilor asigurătorii dispuse într-un proces civil[iv].
Măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor societăților în insolvență au creat o problemă recurentă în insolvențe – blocarea procedurilor de lichidare, creditorii găsindu-se adesea neputincioși în fața acestei situații, care amână astfel valorificarea bunurilor în discuție. În fața insistențelor din partea creditorilor pentru valorificarea acestor bunuri, atât practicienii în insolvență, cât și o mare parte a instanțelor de judecată s-au arătat a fi rezervate, respingând aceste cereri, ceea ce a determinat o prelungire injustă a procedurii de lichidare și a perspectivelor creditorilor de îndestulare a creanțelor.
II. O practică controversată / neunitară
În practica instanțelor judecătorești s-a reținut deseori că existenţa măsurilor asigurătorii penale împiedică valorificarea în cadrul procedurii insolvenţei a bunurilor afectate de astfel de măsuri, în condiţiile în care dosarul penal nu este soluţionat definitiv, iar măsura nu a fost contestată, în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală (în acest sens, exemplificativ, Sentinţa civilă nr. 6.186 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, referită în Decizia HP nr. 1/2020).
Cu aceeași reticență au răspuns și practicienii în insolvență multiplelor solicitări adresate de către creditorii ipotecari care doreau să își îndestuleze creanțele în procedura insolvenței din valorificarea acestor bunuri afectate de măsuri asigurătorii.
Pe de altă parte, au existat și instanțe care, în asentimentul creditorilor, au considerat că specificul procedurii insolvenței, care impune soluționarea cauzelor cu celeritate, nu poate permite prelungirea artificială a procedurii în așteptarea soluționării prealabile a unui dosar penal (Decizia civila nr. 1051/29.04.2014 pronunțată Curtea de Apel Bucuresti)[v]. S-a considerat de asemenea că măsurile asiguratorii nu afectează nici activitatea privind procedura insolvenţei câtă vreme înstrăinarea bunurilor este permisă inclusiv asupra bunurilor ce fac obiectul măsurilor asiguratorii instituite în cursul procesului penal (Decizia penală nr. 31/R/ 17.01.2012, pronunțată Curtea de Apel Oradea).[vi]
Fără a tranșa în mod definitiv această controversă, Înalta Curte de Casație și Justiție a abordat chestiunea juridică în discuție în sensul indicat de creditori și îmbrățișat de aceste ultime instanțe, reținând într-o decizie emisă urmare a unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, că sechestrul instituit asupra bunurilor nu împiedică valorificarea acestora[vii].
Totodată, în anul 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că bunurile sechestrate într-un proces penal nu sunt inalienabile şi nici insesizabile, sens în care prin Decizia nr. 2/2018 pronunţată în dosarul nr. 2739/1/2017, recurs în interesul legii[viii], s-a reținut că un bun asupra căruia a fost instituit un sechestru asigurător într-un proces penal poate fi executat silit de către creditorul garantat care deţine o garanţie anterioară instituirii acestuia.
Raţionamentul cuprins în Decizia nr. 2/2018 nu a fost însuşit, însă, ca atare de către instanțele de judecată și pentru procedurile de insolvență, o parte a instanțelor apreciind în sensul în care aceasta decizie se aplica exclusiv pentru executarea silită a bunurilor.
Or, deși pronunțată în materia executării silite, în baza principiului ubi eadem legis ratio, ibi eadem solutio/ legis dispositio, Decizia nr. 2/2018 ar fi putut să fie aplicată ca raţionament juridic și în procedurile de insolvență, având în vedere scopul instituit de legiuitor prin prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014 de ”executare forțată” concursuală, având ca obiect vânzarea silită a bunurilor societăţii la care participă toţi creditorii.
În acest sens, în literatura de specialitate s-a apreciat că Decizia nr. 2/2018 ”poate fi însă aplicabilă fără nicio reticenţă în procedura de insolvenţă atunci când se pune problema vânzării unui bun al debitorului asupra căruia un creditor înscris la masa pasivă are un drept de ipotecă constituită şi făcută opozabilă anterior deschiderii procedurii şi anterior instituirii unui sechestru asigurător penal”. [ix]
Totuși, până anul acesta, chestiunea juridică a valorificării bunurilor sechestrate nu a fost tranșată, ceea ce a împiedicat adesea satisfacerea de către creditori a creanțelor deținute împotriva societăților în insolvență din sumele ce puteau fi obținute din valorificarea acestor bunuri.
III. Decizia HP 1/2020 privind dezlegarea unor chestiuni de drept în privinţa măsurilor asigurătorii instituite în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice în insolvenţă, anterior deschiderii procedurii insolvenței
Având în vedere faptul că problema în discuție a primit interpretări diferite, faptul că unele instanţe de judecată au considerat că Decizia ÎCCJ nr. 2/2018 menționată nu cuprinde nicio referire la procedura insolvenţei, precum şi faptul că Legea nr. 85/2014 cuprinde, într-adevăr, unele reglementări distincte faţă de dispoziţiile de drept comun, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 1/2020, prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 31.798/3/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, și a decis că:
”În interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.”
Soluția este una așteptată cu interes de participanții din procedura insolvenței și constituie reperul de bază pentru continuarea valorificării bunurilor afectate de măsuri asiguratorii.
IV. Aplicarea Deciziei HP nr. 1/2020 în procedura de valorificare a bunurilor asupra cărora s-au instituit măsuri asiguratorii de natură penală
Creditorii beneficiari ai unor garanții reale asupra bunurilor societăților în insolvență, care și-au găsit aceste bunuri sub sechestru penal, sunt îndreptățiți să solicite luarea sau, după caz, reluarea măsurilor de valorificare a acestor bunuri. În raport de momentul în care au fost instituite măsurile asiguratorii asupra bunurilor, anterior sau ulterior deschiderii procedurii insolvenței, pot apărea mai multe ipoteze de lucru:
i. Cazul măsurilor asigurătorii luate față de persoanele juridice anterior deschiderii procedurii insolvenței
După cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia HP nr. 1/2020, existența unei măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal, anterior deschiderii procedurii de insolvență, nu împiedică valorificarea bunurilor afectate de o astfel de măsură.
Dezlegarea dată de Înalta Curte reprezintă o clarificare bine venită a voinței legiuitorului, exprimată mai puțin ferm în dispozițiile art. 91 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora: „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.”
Astfel cum rezultă din textul de lege menționat, bunurile vor fi dobândite libere de orice sarcini, cu excepția cazului în care măsura asigurătorie e luată în vederea confiscării speciale sau extinse – de unde, firesc, și concluzia logică că aceste bunuri pot fi valorificate.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, existenţa procedurii insolvenței nu afectează legalitatea instituirii şi a menţinerii măsurii asigurătorii, întrucât este vorba de două aspecte diferite, având finalități distincte. Atâta timp cât nu se invocă motive de nelegalitate a luării măsurii asigurătorii sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, nu se impune ridicarea prealabilă a măsurii asigurătorii și nici vreo altă formalitate care să implice organele penale, acesta urmând să fie informate despre valorificare, potrivit dispozițiilor C.proc.civ..[x]
Clarificările aduse de către instanța supremă prin Decizia HP nr. 1/2020 elimină nesiguranțele existente anterior în privinţa posibilităţii valorificării bunurilor în discuţie și, exclude astfel, invocarea de către ceilalți participanți în procedură a necesității parcurgerii procedurii contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii, conform art. 250 C.proc.pen.[xi] (existând spre exempu, în practică, situații în care valorificarea bunurilor sechestrate penal nu a fost acceptată în afara unei contestații care să fi fost formulată împotriva luării respectivelor măsuri asigurătorii).
Dincolo de interdicția de înstrăinare stabilită de Codul de procedură penală în privința bunurilor afectate de măsuri asiguratorii, ceea ce trebuie reținut cu privire la lichidarea bunurilor societății în insolvență este că aceasta nu se realizează ca o înstrăinare voluntară, ci ca o reală executare silită, concursuală și colectivă, desfăşurată de ”organele care aplică procedura”, desemnate chiar în titlul II capitolul I secţiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014, respectiv de: instanţele judecătoreşti (tribunalul, în primă instanţă şi curtea de apel, în calea de atac – art. 41 şi 43), judecătorul-sindic (care funcţionează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar (practicieni în insolvenţă, desemnaţi de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenţei – art. 57-64).
Valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu poate fi văzută ca fiind un act de dispoziţie la îndemâna debitorului, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul judecătorului-sindic. Așa fiind, măsura asiguratorie instituită în procesul penal își produce în continuare efectul de ”indisponibilizare” a bunului față de debitor, care nu poate dispune liber de bun.
Chiar și asa, astfel cum reține Înalta Curte atât prin Decizia nr. 2/2018, cât și prin Decizia HP nr. 1/2020, indisponibilizarea bunurilor prin instituirea măsurilor asigurătorii nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, astfel că suntem în prezența unei incompatibilități între existenţa acestei măsuri şi valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei, aceştia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ale unor garanţii care îi situează pe poziţii privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.
Nu în ultimul rând, ținând cont că până la soluţionarea cauzei civile din procesul penal, creditorul respectiv are o creanţă incertă, afectată de o condiţie, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014[xii], o măsură cu funcţie asigurătorie nu poate bloca executarea unor drepturi de creanţă care au un caracter cert şi care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu, cum este tabelul de creanţe.
Semnalăm în privința prevederilor art. 102 alin. (8) din Lege că acestea nu sunt aplicabile confiscării speciale, măsură asiguratorie care nu vizează soluţionarea laturii civile din procesul penal, ci are legătură cu modalitatea de rezolvare a acţiunii penale[xiii]. Independent de acest aspect, din formularea art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 confiscarea nu pare să reprezinte nici ea, în sine, un impediment pentru valorificarea bunurilor în insolvență, cu mențiunea că, distinct față de celelalte rațiuni de instituire a măsurilor asiguratorii, descrise în art. 249 C.proc.pen, această măsură nu se ridică (teza a II-a a acestui text indicând expres situația de excepție privind confiscarea speciala si/sau confiscarea extinsa).
Cât privește procedura de valorificare, aceasta urmează a se realiza chiar în absența unei aprobări prealabile obținute de la judecătorul sindic, la fel ca și în cazul celorlalte bunuri ale societății aflate în insolvențe, în temeiul legii. Luarea / reluarea demersurilor de valorificare a acestor bunuri poate fi, însă, precedată de aprobarea adunării creditorilor, exprimată în condițiile legii, adunare în care creditorii vor aproba Regulamentul de valorificare şi, eventual, oferta de evaluare sau reevaluare a bunurilor, după caz.
De aceea, în raport de cele arătate mai sus, se poate conchide în sensul în care există premisele legale pentru deblocarea acelor proceduri de lichidare a bunurilor afectate de măsuri asiguratorii, pasivitatea în derularea acestora fiind de natură a înfrânge cele două principii fundamentale ale procedurilor de insolvență amintite: i. Asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri (art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014) și ii. Valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor (art. 4 pct. 11 din Legea nr. 85/2014).[xiv]
Cu toate acestea, astfel cum a arătat și până acum practica (acolo unde s-a permis), în cazul particular al valorificării bunurilor asupra căror s-au instituit măsuri asiguratorii pentru scopul confiscării (art. 91 alin.(1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014) vânzarea rămâne să se realizeze în continuare cu dificultate față de lipsa efectului de purgă (neridicarea măsurii sechestrului în urma vânzării).
Asemenea bunuri ajung să fie uneori chiar imposibil de valorificat anterior soluționării dosarelor penale în care s-au luat măsurile asigurătorii din cauza reticenței (lesne de înțeles) a eventualilor cumpărători, conștienți de preluarea acestor bunuri împreună cu sechestrul penal. Însă chiar și atunci când valorificarea are loc, aceasta se realizează cu întârziere, având astfel un impact major pentru realizarea drepturilor creditorilor deoarece (i) ca urmare a deteriorării sau a devalorizării bunurilor în această perioadă, prețul pentru bunuri scade considerabil (spre exemplu, în cazul vânzării unor panouri fotovoltaice, apariția unor tehnologii noi mult mai importante fac ca aceste bunuri să fie depășite și să valorize mai puțin), (ii) valorificarea cu întârziere atrage cheltuieli pentru conservarea mai mari, și (iii) vânzarea se realizează oricum la prețuri inferioare celor de pe piață având în vedere că bunurile rămân în continuare sub sechestru până la soluționarea dosarului penal.[xv]
ii. Cazul măsurilor asigurătorii luate față de persoanele juridice ulterior deschiderii procedurii insolvenței
Dacă Decizia HP nr. 1/2020 tranșează în mod definitiv situația măsurilor asigurătorii instituite anterior începerii procedurii insolvenței, nu trebuie să omitem nici situația măsurilor asigurătorii care au fost instituite ulterior, unde lucrurile ar trebui să fie (cel puțin la nivel teoretic) mai clare.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014: „Dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale şi/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept”.
Textul aduce în discuție efectuarea formalităților necesare pentru asigurarea opozabilității respectivelor măsuri asigurătorii și consecințele existenței / inexistenței acestor formalități. Astfel, măsurile dispuse în procesul penal (chiar și cele anterioare deschiderii procedurii), fără a fi înscrise în registrele publice după data deschiderii procedurii, nu pot fi opozabile creditorilor.
Totodată, textul de lege reglemenetează și o excepție de la regula inopozabilității actelor juridice față de terți, pentru situația în care cererea sau sesizarea este primită de instanță, autoritate ori instituția competentă cel mai târziu în ziua premergătoare pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii. În acest caz este astfel relevantă depunerea ori primirea cererii ori sesizării în acest sens.[xvi]
În raport de prevederile art. 88 coroborate cu prevederile generale art. 91 din Legea nr. 85/2014, rezultă că bunurile asupra cărora s-au instituit măsuri asiguratorii, chiar şi după deschiderea procedurii, pot face obiectul valorificării în procedura insolvenţei, desigur, această ipoteză de lucru având ca premisă existența unor măsuri asiguratorii pentru care au fost respectate formalităţile de publicitate aferente (AEGRM, Cartea Funciară) conform dispozițiilor art. 88 menționat.
V. Situaţia creditorilor care beneficiază de garanții în procedura insolvenței
În procedura insolvenței toţi creditorii înscriși și admiși în procedură participă în vederea valorificării creanţelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 nu pot fi aplicabile creditorilor beneficiari ai unor privilegii sau garanţii reale conservate conform regulilor de publicitate, anterioare înscrierii sechestrului penal în registrele de publicitate, pentru că orice preferinţă acordată statului prin legi speciale nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi, conform art. 2.328 teza a doua din Codul civil. Astfel, statul – chiar constituit parte civilă în dosarul penal – îşi va putea valorifica creanţa conform aceleiaşi orânduiri stabilite de Legea nr. 85/2014.
Astfel, potrivit art. 2328 C.civ.:“Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se reglementează prin legi speciale. O asemenea preferinţă nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi.”
Pe de altă parte, condiția suspensivă a realizării unui drept al părții civile în procesul penal nu poate afecta decât creditorii chirografari.
Problema concursului dintre partea civilă căreia i s-a încuviințat și dispus despăgubirea și un creditor ipotecar a fost abordată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a decis în favoarea creditorului ipotecar, care ” în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.”[xvii]
Așadar participarea părții civile la distribuirea sumelor se realizează fără vreo prioritate fața de creditorii beneficiari ai unor drepturi preferențiale, ale căror drepturi nu pot fi prejudiciate.
Dincolo de raționamentele juridice, în practică însă, astfel cum am arătat și în secțiunea precedentă, situația creditorilor care beneficiază de cauze de preferință nu este tocmai cea mai fericită având în vedere impedimentele care apar cu ocazia vânzării, în special când este vorba de valorificarea acelor bunuri asupra cărora s-au instituit măsuri asiguratorii în scopul confiscării.
VI. În loc de concluzii
Toate aspectele discutate în succinta expunere de față reflectă perspective reale pe care creditorii le dețin pentru deblocarea procedurilor de insolvență și pentru satisfacerea creanțelor acestora în procedura insolvenței.
Decizia HP nr. 1/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă un prilej și un motiv suficient pentru luarea sau, după caz, reluarea măsurilor de valorificare a bunurilor aflate sub sechestru, refuzul efectuării demersurilor necesare justificând sesizarea judecătorului-sindic cu cereri în acest sens, inclusiv pentru adoptarea remediilor care s-ar impune raportat la atitudinea lichidatorului, în condițiile art. 57 alin. (4)[xviii] sau art. 60 alin. (2)-(4)[xix] din Legea nr. 85/2014, după caz.
Acesta este și motivul pentru care anticipăm în următoarea perioadă o prezență activă a creditorilor ipotecari în procedurile de insolvență pentru deblocarea procedurii de valorificare a acelor bunuri asupra cărora dețin garanții, dar a căror valorificare a fost amânată din cauza măsurilor asiguratorii instituite asupra acestora.
Rămâne însă în continuare de actualitate problema efectivă a valorificării acelor bunuri asupra cărora autoritățile au instituit măsuri asiguratorii în scopul confiscării, unde valorificarea efectivă se realizează în condiții prejudiciabile pentru creditori.
Cât despre deblocarea procedurilor de valorificare a bunurilor în cazul insolvențelor guvernate de Legea nr. 85/2006 a cărei texte legale sunt relativ diferite față de cele din Legea nr. 85/2014, analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia HP nr. 1/2020, față de dezlegarea dată de Înalta Curte, privită din perspectiva ”rațiunii” sale, viziunea pare a fi similară în sensul în care există aceleași rațiuni din perspectiva cărora și aceste proceduri ar trebui deblocate, iar valorificările bunurilor supuse măsurilor asigurătorii reluate (ubi eadem legis ratio ibi eadem legis dispositio).
[i] Art. 249 C.proc.pen.:
”(1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2)Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3)Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4)Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5)Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6)Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
(7)Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8)Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.”
[ii] Pentru mai multe detalii a se vedea I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, p. 655, V.M. Ciobanu, M. Nicolae coord., Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat Vol. II.
[iii] Hotărârea prealabila nr. 1/2020 pronunţată în dosarul nr. 1676/1/2019, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 147 din 25/02/2020
[iv] Pronunțată prin analizarea dispozițiilor Legii nr. 85/2014. În privința procedurilor de insolvență guvernate de Legea nr. 85/2006), față de dezlegarea dată de ÎCCJ privită din perspectiva ”rațiunii” sale, viziunea pare a fi similară, putând opera principiul ubi eadem legis ratio, ibi eadem solutio/ legis dispositio.
[v] Decizia civila nr. 1051/29.04.2014 pronunțată Curtea de Apel Bucuresti: [F]aţă de specificul procedurii insolvenţei care impune soluţionarea cu celeritate nu se poate ajunge la situaţia prelungirii în mod artificial în aşteptarea soluţionării prealabile a unui dosar penal.” (accesată pe Idrept.ro la 27.04.2020)
[vi] Decizia penală nr. 31/R/ 17.01.2012, pronunțată Curtea de Apel Oradea: “S-a considerat de asemenea că măsurile asiguratorii nu afectează nici activitatea privind procedura insolvenţei câtă vreme înstrăinarea bunurilor este permisă inclusiv asupra bunurilor ce fac obiectul măsurilor asiguratorii instituite în cursul procesului penal.” (accesată pe Idrept.ro la 27.04.2020)
[vii] Decizia nr. 8/2015 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 294/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015: “Drept urmare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile. Or, în situaţia de faţă, chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.” (acccesată pe www.scj.ro la 27.04.2020)
Decizia penală nr. 3.507 din 1 iunie 2006 pronunțată ICCJ: ”[D]acă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitație publică, iar o parte din prețul obținut a fost distribuit creditorilor, menținerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menținut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor și asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurența valorii prejudiciului cauzat.” (citată în Decizia nr. 8/2015 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 294/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015)
[viii] Decizia nr. 2/2018 pronunţată de ICCJ în dosarul nr. 2739/1/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 463 din 05/06/2018 (acccesată pe www.scj.ro la 27.04.2020)
[ix] Jud. Nicoleta Tăndăreanu, Soluţii de unificare a jurisprudenţei în materia insolvenţei sau cu impact în materia insolvenţei, articol publicat în Revista Română de Jurisprudenţă cu numărul 1 din data de 30 martie 2018
[x] Alexandra Șinc, Andra-Roxana Trandafir, Insuportabila ușurătate a legăturii dintre insolvență și dreptul penal, articol publicat pe Juridice.ro (accesat la data de 28.04.2020)
[xi] Art. 250 alin. 1 C.proc.pen.: ”Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.”
[xii] Art. 102 alin. 8 din Legea nr. 85/2014: “Creanţa unei părţi vătămate din procesul penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile în procesul penal în favoarea părţii vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei. În cazul în care acţiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, fie ca urmare a reuşitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, potrivit prevederilor art. 169 şi următoarele.”
[xiii] A se vedea considerentul 113 din Decizia HP nr. 1/2020: ”Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potenţial drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.”
[xiv] A se vedea în acest sens S.D. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, Codul insolvenţei comentat, Ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, 2017, p. 30
[xv] Pentru mai multe detalii a se vedea M.A. Bădescu, F.I. Băișanu, Vânzarea bunurilor afectate de măsuri asiguratorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice. Un exemplu de discriminare a creditorilor care beneficiază de cauze de preferință, articol publicat în Revista Themis nr. 1/2020, pag. 42 și urm.
[xvi] A se vedea în acest sens S.D. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, op. cit., p. 276-279
[xvii] Deciza nr. 8/2015 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 294/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015:“Drept urmare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile. Or, în situaţia de faţă, chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.” (acccesată pe www.scj.ro la 27.04.2020)
În același sens: Decizia nr. 1392/2013 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 423/64/2012/a1 și publicată pe www.scj.ro, în care se reține că un creditor ipotecar are prioritate, chiar dacă în privința bunului există instituit un sechestru asigurător, notat ulterior ipotecii, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire în mâna oricui s-ar găsi și un drept de preferință în privința satisfacerii creanței sale față de ceilalți creditori; (acccesată pe www.scj.ro la 27.04.2020)
Decizie ICCJ – citată în Raportul CSM 4621/IJ/3699/2014 referitoare posibilitatea confiscării unui bun ipotecat: potrivit art. 1746 C.Civ., (…) precum și dispozițiilor NCCiv, art. 2327, 2345, 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar (…) Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rang I.
[xviii] Art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: ”În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, pentru motive temeinice. Înlocuirea se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor. Împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5 zile de la comunicare.”
[xix] Art. 60 alin. (2)-(4) din Legea nr. 85/2014:
”(2)Judecătorul-sindic va sancţiona administratorul judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte ori îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic.
(3)Dacă prin fapta prevăzută la alin. (2) administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.
(4)În cazul amenzilor prevăzute la alin. (1) şi (2), respectiv al despăgubirii prevăzute la alin. (3), se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 190 şi 191 din Codul de procedură civilă.”
